VOLUNTARIAT 2011

UN STROP DE BUCURIE PENTRU CEI 33 DE BATRÂNI ASISTAŢI

      Fiecare dintre noi îşî doreşte ca odată ajuns la vârsta batrâneţii să ducă o viaţa liniştită.

      Trăim cu speranţa, dar de cele mai multe ori bătrâneţea vine altfel, cu ani plini de griji şi nevoi, care ne marchează profound.        

      De cele mai multe ori în ochii bătrânilor vedem tristeţe, durere, amărăciune, singurătate. De aceea trebuie să-i ajutăm, să-i încurajăm, să le oferim câte ceva fie sufleteşte, fie material, pentru ai face fericiţi măcar pentru o clipă.

      Joi 28 aprilie 2011, am mers împreună cu elevii claselor a IV-a, de la Liceul: ,,Lascăr Rosetti”, Răducăneni, aflaţi sub îndrumarea doamnelor învăţătoare Magdalena Roca şi Gabriela Băltianu, am mers împreuna la Unitatea de Asistenţă Medico- Socială din Răducăneni, pentru a le aduce un strop de fericire bătrânilor ce sunt găzduiţi în această unitate socială.

      Nu am mers cu mâinile goale, ci purtând pachete care au conţinut produse tradiţionale sărbătorii Paştelui: ouă, cozonac, pască, fructe şi dulciuri.

      Pe lângă darurile oferite, elevii au prezentat şi un scurt program artistic cu poezie şi muzică religioasă, luminând astfel chipurile celor asistaţi şi amintindu-le de Sărbătoarea Sfântă a învierii.

      Acţiunea pe care am desfăşurat-o nu este prima şi nu va fi nici ultima. Anul trecut am mers la aceştia cu pachete conţinând îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de uz igienic personal, fructe şi dulciuri, copii pregătindu-le şi o piesă de teatru pentru a le descreţi puţin frunţile.

      Mare le-a fost bucuria acestor bătrâni neajutoraţi când le-am călcat iarăşi pragul. Lacrimile din ochii lor au exprimat o emoţie de nedescris. Ne-u mulţumit atât ei, cât şi cadrele medicale pentru gestul nostru, recompensându-ne cu aplauze.

      Toate acestea arată cât de mare este sufletul unor copii atunci când vine vorba de a dărui, a face bucurie unor persoane vârstnice cu probleme de sănătate, ai ajuta să uite de necazuri şi să nu se simtă singuri.

      Suportul financiar al acţiunii caritabile desfăşurate a venit necondiţionat din partea părinţilor copiilor, a cadrelor didactice şi a bibliotecarei.

      Închei cu un citat a lui Henry Jaeger din ,,Disperaţii”, la care fiecare din noi să mediteze cu atenţie, pentru că fiecare vom ajunge la bătrâneţe şi nu se ştie ce ne va oferi soarta.

      ,, Nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi într-adevăr ajuta pentru iubire. Cine le dăruieşte, acela le oferă compensaţie pentru ceea ce viaţa le-a luat. Numai ei ştiu cum să iubească şi să fie iubiţi aşa cum trebuie să  iubim- cu recunoştinţă şi modestie.”

                                                                                      Bibl. Irina Bulai

      



Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

                                 ADRIAN PĂUNESCU

                                                          FĂ UN  BĂTRÂN FERICIT!